|
|
|
|
15 decembrie 2010… Se implineste un an de la plecarea noastra din Timisoara,am promis ca voi scrie despre aceasta ultima zi…Nu am putut pana acum sau poate nu a fost momentul,offfff… imi este greu. Dimineata am fost chemata de catre D-na Profesor in cabinetul medicilor,stiam ca trebuie sa aud ceva important asteptam vestea ca Cezar a grefat,ca este bine si ca in curand vom pleca acasa…asta impotriva faptului ca inca de vineri d-na prof.imi sugerase ca situatia nu este asa cum speram cu totii asteptau doar confirmarea de la laborator. Am intrat plina de teama si speranta in cabinet,erau acolo toti,ma simteam ca in fata unui tribunal care urma sa-mi citeasca sentinta,le vedeam fetele ingrijorate doar eu eram zambitoare,un zambet care nu stiu de unde venea..poate de la ingerii care m-au pazit o viata poate de la dumnezeu pe care l-am ignorat atata vreme desi stiu ca exista si ne iubeste pe toti…poate din inconstienta mea,din refuzul de a accepta ceea ce era evident..nu stiu…Ma priveau toti si doamna profesor Serban mi-a spus cu ochii innotand in lacrimi ca ei au facut tot ceea ce este omeneste posibil pentru dragul meu copil insa din pacate nu a grefat si m-a intrebat ce sa-i spuna lui cezar,am spus asa: doar raspundeti la ceea ce va intreaba el.Eu nu mi-am mintit copilul,era prea inteligent pentru a putea fi mintit:) dragul lui mama.Am rugat doar sa fiu anuntata cand e vizita sa pot fi la geamul boxei sa ma vada ca sunt alaturi de el.Asa s-a intamplat. stateam la geam,ii priveam ,ma uitam la copilul meu,nu auzeam ce se discuta,l-am vazut pe Cezar ca-mi arunca o privire cu ochii lui cei grozavi,o privire pe care nu o sa o uit niciodata,plina de dragoste si disperare totodata,apoi s-a intors catre Dr.Jinca si a intrebat ceva,iar s-a uita la mine de data asta linistit..ulterior ,dupa doua luni am sunat pe doamna prof. si am intrebat despre discutie. Mi-a spus ca a fost impresionata de taria lui Cezar,ca in momentul in care i-au spus ca nu se mai poate face nimic pentru el el a spus asa:Vai saraca mama mea,ce o sa faca mama mea?,nu s-a gandit la tineretea lui,s-a gandit la noi,la cei pe care ne-a protejat mereu:)Am intrat in boxa sterila sa-i fiu alaturi,a fost prima oara cand nu mi-am stapanit plansul,plangeam amandoi frunte de frunte,lipiti,la un moment dat m-a indepartat usor si mi-a spus:Mami daca tu nu plangi nu plang nici eu,mergem acasa!in clipa aceea lacrimile mele au secat,i-am spus asa,mergem mami da nu ne dam batuti,incercam altceva,naturiste,orice..s-a uitat la mine lung si mi-a spus Mami eu lupt cat pot,dar sa nu-ti faci mari sperante ca pe mine ma dor deja rinichii…N-e am facut bagajele si am asteptat ambulanta sa plecam acasa.Ceea ce vreau sa va spun eu este ca CEZAR in cele cateva ore cat am asteptat, a ras,a vorbit la telefon cu prietenii,s-a distrat cu asistentele in stilul lui,plin de veselie si umor,nu s-a plans nu s-a vaicarit,a mers pana la ambulanta pe picioarele lui,a urcat singur,ceea ce este un efort urias pentru cineva in starea lui,dar asa a fost el si este inca:) un LUPTATOR si un mentor sper eu pentru alte persoane care trec prin ceva asemanator cu ceea ce a trait el.Mi-a zis pe salvare:Mami macar am plecat cu demnitate din spital.(.puiul meu drag)In jur de ora 16 am plecat din timisoara ningea,cred ca cerul plangea pentru toata suferinta si nenorocirea ce avea sa se intample in doar cinci zile Ma opresc aici.poate voi mai scrie,(nu stiu inca ) vreau sa va multumesc voua tuturor celor care il iubiti pe cezar nu l-ati uitat si celor care il cunoasteti datorita acestui blog(a se citi Bleg,asa-i zicea copilul meu drag)Datorita voua el traieste si va trai mereu.Va multumeste mama lui CEZAR!
|